Suna ceasul. E ora 6. In fiecare dimineata
ma trezesc la ora 6. Ca de obicei, ma ridic din pat si ma uit pe fereastra la
parcul din fata blocului. Razele soarelui strabat printre crengile copacilor,
atingand pamantul cu blandete, incalzindu-l usor. Parcul e gol. Nu stiu din ce
motiv, ma asteptam la o atmosfera plina de energie, cu oamenii care sa isi
incepa ziua afara, respirand aerul racoros de dimineata. Oarecum dezamagita, ma
indrept catre baie, cu gandul ca un dus fierbinte imi va reda pofta de viata.
Dar apa calda lipseste cu desavarsire. Astept, gandindu-ma ca poate urca mai
greu apa pana la etajul 5, dar astept in zadar. Niciun strop de apa calda.
,,Dupa un dus rece, doar o cafea fierbinte
ma poate inviora!” imi spun. Tovarasa Claudia, care se trezeste la ora 5 si
pleaca la serviciu inainte sa ma trezesc eu, imi lasa intotdeauna pe masa o
ceasca de cafea. Dar in loc de gustul dulce amarui pe care ma asteptam sa il
intalnesc, papilele gustative imi sunt amortite de o aroma de ovaz prajit, atat
de familiar, si totusi, atat de straina. Deschid frigiderul. Goliciunea lui nu ma
surprinde. Nici urma de lapte, oua sau branza. Doar niste ciorba si niste salam
cu soia. Atat. Gasesc insa pe masa niste biscuiti Eugenia. In lipsa de altceva, e o gustare buna pentru dimineata. Nu pot
pleca la facultate cu stomacul gol. Nu pot gandi cu stomacul gol.
Ma intorc in camera mancand cu pofta din
biscuit si pornesc televizorul, din reflex. Parca eram obisnuita cu aceasta
tacere, desi ma asteptam sa aud stirile. Pe ecran sunt doar o gramada de puncte
care bazaie ciudat. Inchid televizorul si ma pregatesc de plecare. Ritualul de
infrumusetare e unul obisnuit: imi dau cu crema Doina pe fata, pe gat si pe
maini. Cerul albastru si soarele luminos anunta o zi calduroasa, asa ca imi pun
rochia neagra, pantofii negri si o esarfa rosie.
Desi imi este familiara atmosfera din
dimineata asta, ma simt totusi straina fata de mine. Parca mai ieri am trait
intr-o alta lume, o lume mai buna, in care diminetile se desfasurau cu totul
altfel. Am mai vazut candva aceleasi imagini, aceleasi locuri, dar mult mai
colorate. E acel sentiment de déjà-vu. Totul se deruleaza in mintea mea ca un
film pe care l-am vazut de atatea ori, incat stiu exact ce urmeaza. Doar ca nu imi dau seama unde am mai
vazut toate lucrurile astea. Respir adanc, verific daca am in geanta toate
lucrurile de care am nevoie la facultate si ies din casa grabita.
Ma indrept spre statia de tramvai si nu ma
mira multimea de oameni care se afla acolo, in asteptarea tramvaiului. Pe bulevard
trec doar Dacii 1300 sau Lastunul. Desi mi se pare putin bizar sa vad doar
Dacii, nu sunt deloc socata. Incep sa inteleg atmosfera, sa ma regasesc in
toate detaliile din jur, toate desprinse parca dintr-un album cu poze vechi.
Gandurile imi sunt intrerupte de aparitia
tramvaiului. Era foarte aglomerat, asa cum, in mod ciudat, ma asteptam sa fie.
Nu am fost surprinsa sa vad cum oamenii inca se ingramadeau sa urce pe trepte,
caci tramvaiul mergea cu usile larg deschise. In drumul meu, observ oamenii
care se indreapta spre munca pe jos, tristi, cu capetele plecate. Undeva in
sufletul meu ma asteptam sa ii pot privi in ochi. Parca speram sa se intample
asta. Voiam sa stiu ce se ascunde in mintea lor. Si brusc mi-a venit in cap un
sigur cuvant: Securitate. Da, ei erau cei care voiau sa afle totul, sa cunoasca
si cele mai ascunse ganduri ale oamenilor. Imi este foarte frica de ei. Brusc,
realizez ca stiu mult prea multe lucruri si daca ei ar reusi cumva sa imi afle
gandurile, ceva rau mi s-ar intampla.
De unde stiam toate lucrurile astea?
Parca in interiorul meu se mai afla o persoana care cunostea acest joc. La
fiecare pas imi erau soptite regulile, dar imi era atat de greu sa le respect. Imi amintesc ca nu demult am citit o carte
care m-a marcat. Nu imi amintesc exact titlul, era o succesiune de cifre parca.
Nu imi amintesc nici autorul… Simt doar ca traiesc viata personajului
principal… Ma simt captiva intr-o lume careia nu ii apartin. Imi e frica de
oameni, desi acea voce pe care tot o aud in minte imi spune ca sunt sociabila
si curioasa. Asta e: curiozitatea. Trebuie sa opresc curiozitatea. Trebuie sa
fiu ca toti ceilalti, sa ma amestec prin multime si sa nu ies cu nimic in
evidenta.
Merg pe strazile triste si incerc sa imi
ascund panica. Ma aflu intr-o lume pe care o cunosc, dar pe care nu o pot
intelege. Stiu ca la putere este
Partidul Comunist, a carui ideologie este cea national-comunista. Stiu ca
Partidul e condus de sotii Ceausescu, care impun oamenilor un stil de viata
anost. Desi imi pare cunoscut acest gust amar al unei vieti monotone, pline de
lipsuri, undeva in sufletul meu simt ca omului i se cuvine mult mai mult.
Romanul munceste acum pentru a achita datoriile statului. Dar in sinea mea stiu
ca aceste datorii au fost de multa vreme platite. Asadar, de ce nu i se acorda
romanului dreptul la o viata mai buna? Pentru ca nu trebuie scapat de sub
control, ma gandesc. Monotonia cu care oamenii s-au obisnuit, frica fata de
Securitate, lipsa de alimente, toate sunt unelte prin care Partidul reuseste sa
creeze o lume uniforma, care se multumeste cu putin, de frica ca nu cumva si
acesta sa ii fie luat.
E posibil oare ca o singura minte sa
poata crea un asemenea sistem? E posibil oare ca un singur om sa fie capabil sa
controloleze o tara intreaga? Nu cred. Doar 4 clase nu sunt suficiente pentru o
ca o fiinta umana sa dobandeasca o asemenea inteligenta. Curiozitatea ma
incearca si mi-as dori sa stiu cine face parte din acest grup comunist atat de
insetat de putere. Dar nu trebuie sa arat ceea ce stiu. Trebuie sa ma supun.
Mama imi spunea de multe ori: ,,in zilele astea, nici in tine nu trebuie sa ai
incredere cateodata!”. Tocmai de aceea eu nu simteam ca apartin acestor zile.
Pentru a aveam incredere in mine si uram Partidul, pentru ca imi doream sa aflu
daca si ceilalti oameni simt la fel. Dar nu am curaj sa vorbesc deschis despre
asta. Imi este frica. Si in acelasi timp imi vine sa strig in gura mare. Am in
suflet sentimentul unei liberati. Nu stiu de unde si sub ce forma l-am
cunoscut, dar se pare ca odata ce i-ai simtit dulceata, devine mai puternic
decat un drog.
Purtata de ganduri, realizez ca am mers pe
stradute ocolitoare si ma aflu in fata unei biserici. Ridic mana dreapta la
frunte si, brusc, toti muschii din corp mi se pietrifica. Am ramas o clipa
blocata, apoi mi-am trecut usor mana prin par, zicand in gand: ,,Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”. Semnul crucii
mi se parea un gest aproape automat. Bunica ma invatase cand eram mica sa ma
inchin mereu in gand, seara, cu lumina stinsa, inainte de culcare. Astazi,
cuprinsa de ura fata de Partid, intreaga mea fiinta parca vrea sa se revolte.
Involuntar, mana s-a dus inspre frunte. Privesc in jur si vad ca nu e nimeni pe
strada. ,,Sper ca nu a vazut nimeni asta”, imi spun in gand, in timp ce grabesc
pasii spre facultate.
Aici atmosfera e aceeasi. Cursurile
monotone, tovarasii profesori monotoni. Cele doua cursuri au trecut oarecum
rapid. Sunt de obicei o studenta activa, ma implic in conversatiile de la
cursuri, pentru ca studiez ceea ce imi place cel mai mult: Limba si Literatura
Romana. Dar astazi nu ma putut concentra. Gandurile ma poarta dincolo de
peretii amfiteatrului Odobescu. Astazi as vrea sa schimb lumea, as vrea sa stiu
daca si cei din jurul meu gandesc la fel. As vrea sa stiu ca nu sunt singura
care ar vrea sa striga in gura mare ,,Moarte Patridului!”.
Dupa terminarea cursurilor, ma indrept
spre casa prietenului meu Vlad, cu pasi repezi. Sunt foarte obosita si foamea
ma indeamna sa merg tot mai repede. Nu am mai mers de multa vreme pe strada
Olari, dar imi aminteam foarte bine zona. Acum parca lipsea ceva, dar nu imi
dadeam seama ce anume. M-am oprit si am privit in jur. Lipsea Biserica. Am
ramas inmarmurita. Intotdeauna mi-a placut Biserica Olari, unde stiam ca se
afla icoana Maicii Domnului, despre care bunica mi-a spus ca ar fi facatoare de
minuni. Am respirat usurata insa cand am vazut ca a fost mutat doar cativa zeci
de metri, cel mai probabil pentru a o salva de nebunia lui Ceausescu de a
demola biserici.
Vlad pregatise pranzul. Dupa ce am mancat,
raman surprinsa de desertul neasteptat: cate o ciocolata ,,Scufita Rosie” si
cate o sticla de Pepsi pentru fiecare.
-
De unde ai facut rost de atatea
bunatati?
-
Astazi sarbatorim, spune el.
-
Ce sarbatorim?
-
Am primit un post mai bun pe santier!
-
Cum asa?
-
Nu te bucuri? ma intreaba el, pe un ton
autoritar.
-
Ba da, dar e o surpriza. Nu ma asteptam
sa primesti un post mai bun atat de repede!
-
Asta arata ca sunt un bun muncitor!
raspunde sec.
Acea voce launtrica ma indemna sa nu cred
ceea ce imi spune. Simteam ca e schimbat, ca e un alt om, si banuiam si de ce.
Cu siguranta se aliase cu Securitatea, si astfel a primit un post mai bun. Din
muncitor a devenit sef de echipa peste noapte. Imi era greu sa cred ca a reusit
asta prin propriile forte atat de repede. Cu siguranta au vazut ca e un tanar
cu pofta de viata, muncitor si obedient. L-au prins in capcana lor.
Aveam incredere in el. Era singurul cu
care puteam vorbi despre orice. Era singura mea alinare in Bucurestiul asta
gol. Acum ma simt si mai singura. Intr-o lume condusa de un tiran, frica se
resimte la fiecare pas. Cu siguranta va fi obligat intr-o zi sa scrie si despre
mine cateva lucruri. Si poate nu vor fi lucruri banale, ci intimitati. Gandul
asta imi sfasie inima.
Tensiunea e prea mare, simt o durere in
piept. Urasc Partidul asta care vrea sa controleze ce mananc, ce beau, ce fac,
ce si cum gandesc! Urasc Partidul asta care ma condamna sa traiesc o
singuratate macabra, intr-o lume in care pana si persoana iubita te poate
trada, pentru ca il iubeste mai mult pe EL, decat pe tine! Toata durerea asta
insuportabila ma sufoca dar involuntar, strig cu toata puterea: TE URASC!
Deschid ochii. Lumina soarelui ma orbeste
pentru un moment. A trecut. A fost un vis. Cu miscari mecanice, fac repede un
dus fierbinte. Gustul dulce-amarui al cafelei lasate pe masa de doamna Claudia
ma aduce cu picioarele pe pamant. Plec din casa. Ma indrept spre parcul din
fata blocului. Incep sa alerg usor; aerul racoros de dimineata pare ca vrea sa
imi aline durerea. Acum ma simt libera; departe de camera de bloc de la etajul
5. Dupa visul nebun, chiar si acolo ma simt claustrata…
