In mintea unui om nebun...

Oamenii spun ca dupa trei generatii, amintirea unei personae se sterge. O umbra grea se asterne peste ceea ce ai fost tu candva, cine ai fost, cum ai simtit, si mai ales cum ai ales sa simti anumite lucruri. Te-ai gandit vreodata cum ar fi sa traiesti in pielea altcuiva, in alte vremuri, in alte generatii? Dar cum sa faci asta, cand realizezi ca ceea ce alti numesc “timp” de fapt nu exista. Pentru ca noi traim doar raportandu-ne la un “acum” continuu. “trecutul” si “viitorul” nu sunt decat niste extensii ale noastre, doar vise cu care ne hranim spiritul. Bine…atunci de ce ti-ai dori sa isi aminteasca cineva de tine dupa ce tu vei pleca dintre cei dragi? De ce ai vrea sa distrugi aceasta bariera a prezentului, sa traiesti in inimile celorlalti dupa ce iti vei consuma doza de “acum”?

Poate pentru ca suntem prea constienti de noi, prea rationali in ceea ce priveste drumul nostrum prin viata. Pentru ca timpul sta in loc. Noi suntem cei care trec. Nu am vazut niciodata acest “timp” al oamenilor sa imbatraneasca. Oamenii sunt cei care imbatranesc si mor. Iar unii mor chiar inainte sa imbatraneasca. Iar cei care raman isi traiesc prezentul adunand mii si mii de amintiri si imagini, de emotii si cuvinte, unii ajung chiar sa imagineze evenimente care s-ar fi putut intampla, daca moartea nu isi indeplinea misiunea… vedeti? Noi am inventat timpul. Noi avem puterea de a calatori la nesfarsit printre fire de viata, si putem sa deschidem usi nemaintalnite in drumul nostru.

Unde anume stocam noi acest mic elixir, numit “timp”? sa fie el ascuns in mintea noastra, care inregistreaza mii de fragmente de viata? Sa fie oare o parte din suflet, acolo unde isi au lacasul toate sentimentele? Sau poate e acel loc in care cele doua parti, rationalul si sentimentalul, se intalnesc- Acel “EU” al fiecaruia dintre noi? Cert e ca, oriunde s-ar afla, trebuie sa intelegem ca noi il conducem pe el, si ca nu suntem dependenti de el. Daca vrem, inchidem ochii si retraim orice moment vrem. Sau putem calatori chiar mai departe, in universuri imaginare, in care lumea e exact asa cum vrem noi sa fie.

You can't call it LIFE anymore...

People say one can't live without the loved one...
Well, let me tell you that you can live...
but you can't call it LIFE anymore...

Injumatatire

    Atunci cand pierzi pe cineva drag, te sfarami in milioane de bucati. Ce ramane de facut acum? Privesti in oglinda chipul  pe care il cunosteai candva si te intrebi unde esti tu, cel de altadata, cel care obisnuia sa se trezeasca cu zambetul pe fata, cu inima impacata, cu privirea celui iubit... Cum vei putea sa te regasesti? Cum sa te intorci la omul care erai candva, cand nici macar trupul tau nu iti mai apartine. Te amesteci in multime. Timpul devine dusmanul tau cel mai aspru. Ziua devine intuneric. Si intunericul- alinare.

     Inchizi ochii si incepi sa visezi. Te refugiezi intr-o lume a ta, o lume pe care nu o intelege nimeni, si pe care, de fapt, nu vrei sa o inteleaga cineva. O lume in care traiesti pentru doi, dar de unul singur. Doua suflete intr-un singur trup, istovit de greutatea durerii si a lumii care il apasa din ce in ce mai mult. Nu traiesti, dar nu esti nici mort. Esti pe undeva pe la mijlocul drumului dintre tine si non-tine. Si acum realizezi ca, in realitate, nu vrei sa te regasesti, nu vrei sa redevii ceea ce erai candva.

     Prezentul tau etern va fi mereu marcat de acea injumatatire. Si chiar daca nu mai poti zbura, poate ca vei reusi sa descifrezi mistere si de aici, de jos. Trebuie doar sa privesti mult mai atent in jurul tau. Si sa tii minte intotdeauna ca daca nu ar exista suferinta, nu ai stii cum sa definesti fericirea, drogul pe care l-ai gustat candva si de care ai devenit dependent. Chiar daca acum esti in sevraj si te hranesti cu amintirea lui, intr-o zi vei cadea din nou in capcana lui si, inevitabil, cand te vei astepta cel mai putin, te vei infrupta din nou cu dulceata lui amaruie...